Mințile diferitemerită să se întâlnească.

ADHD este o tulburare de neurodezvoltare care implică neatenție persistentă și/sau hiperactivitate-impulsivitate și poate afecta viața de zi cu zi. Prezentarea și nevoile de sprijin diferă de la o persoană la alta.

ADD este un termen mai vechi folosit de obicei pentru prezentarea predominant neatentă a ADHD. Poate implica dificultăți persistente de atenție, organizare sau finalizare a sarcinilor și trebuie evaluat în context.

Autismul este o condiție de neurodezvoltare foarte diversă, care implică interacțiunea și comunicarea socială, precum și tipare restrânse sau repetitive de comportament, interese ori activități. Abilitățile, experiențele senzoriale și nevoile de sprijin variază foarte mult.

Sindromul Asperger este un diagnostic istoric inclus acum în spectrul autist. Nu echivalează cu toate formele de autism fără dizabilitate intelectuală; profilurile de limbaj, abilitățile și nevoile de sprijin sunt foarte variabile.

Dislexia este o tulburare specifică de învățare care afectează în principal citirea precisă și fluentă a cuvintelor și decodarea. Nu se explică printr-o inteligență scăzută, iar punctele forte diferă de la o persoană la alta.

Tulburarea de dezvoltare a coordonării afectează dobândirea și executarea abilităților motorii coordonate. Dispraxie este un termen uzual mai larg și nu este întotdeauna un sinonim exact. Impactul și adaptările utile variază.

Discalculia este o tulburare specifică de învățare care afectează simțul numerelor, memorarea faptelor aritmetice, calculul sau raționamentul matematic. Nu se explică prin inteligență scăzută; profilurile și nevoile de sprijin variază.

Disortografia este un termen descriptiv pentru dificultăți persistente de ortografie. În funcție de clasificare, diagnosticul formal poate intra în categoria tulburării de dezvoltare a învățării cu afectarea exprimării scrise; nu este un diagnostic autonom universal.

Tulburarea de dezvoltare a limbajului este o tulburare de neurodezvoltare care afectează dobândirea și folosirea limbajului oral în exprimare și/sau înțelegere. Nu se explică prin inteligență scăzută; profilurile și nevoile de sprijin variază. Disfazie este un termen mai vechi sau folosit diferit între regiuni.

Supradotarea descrie abilități cognitive net avansate, evaluate prin măsuri psihometrice și informații contextuale. Nu este un diagnostic clinic și nu implică o anumită personalitate, sensibilitate emoțională, creativitate sau dificultate socială.

Potențial emoțional ridicat este o etichetă neclinică fără o definiție diagnostică standardizată. Uneori este folosită pentru emoții intense sau empatie percepută, dar nu stabilește un diagnostic ori un anumit mod de funcționare.

Dubla excepționalitate este un termen educațional, nu un diagnostic, pentru asocierea supradotării cu o dizabilitate sau o tulburare de învățare ori de neurodezvoltare. Fiecare condiție asociată necesită evaluare separată; punctele forte și nevoile de sprijin se pot masca reciproc.

Disgrafia desemnează dificultăți durabile legate de gestul scrisului: traseu lent, obositor sau greu lizibil, fără legătură cu inteligența sau cu efortul depus. Se deosebește de dificultățile de ortografie, iar adaptările utile diferă de la o persoană la alta.

Bâlbâiala este o tulburare a fluenței vorbirii: repetări de sunete sau silabe, prelungiri, blocaje tăcute în care cuvântul nu iese. Intensitatea variază mult în funcție de context și de interlocutor și nu spune nimic despre vocabular sau despre încrederea în sine: anticiparea cuvintelor de care ți-e teamă și ocolirea lor cântăresc adesea la fel de mult ca disfluențele care se aud.

Tulburarea de procesare auditivă este o dificultate a creierului de a analiza sunetul deși auzul în sine este normal: a urmări o conversație în zgomot, a distinge sunete asemănătoare, a reține o instrucțiune orală lungă. Nu este o pierdere de auz și nici o hipersensibilitate senzorială generală, iar identificarea ei cere o evaluare audiologică specializată.

Tulburarea de dezvoltare intelectuală înseamnă limitări ale funcționării intelectuale și ale comportamentului adaptativ apărute în timpul dezvoltării: așa o numesc astăzi clasificările, în locul etichetelor mai vechi. Nevoile de sprijin variază enorm, de la un ajutor ocazional până la o însoțire constantă, iar termenul singur nu spune nimic despre autonomie sau despre cum este cineva într-o relație.

Tulburarea cronică de ticuri înseamnă ticuri motorii sau ticuri vocale care durează mai mult de un an, dar niciodată ambele tipuri în același timp: tocmai asta o deosebește de sindromul Tourette. Adesea o senzație premonitorie precedă ticul, iar intensitatea variază mult în funcție de perioade, de oboseală sau de context.

Tulburarea de învățare nonverbală descrie un profil în care limbajul rămâne un punct forte, în timp ce orientarea în spațiu, coordonarea motorie și citirea semnalelor nonverbale cer mult mai mult efort. Este descrisă de vreo cincizeci de ani, dar nu figurează ca entitate de sine stătătoare în DSM-5: limitele ei sunt încă discutate și este adesea confundată cu dispraxia sau cu un profil autist fără dizabilitate intelectuală.

Tulburarea bipolară de tip I necesită cel puțin un episod maniacal. Episoadele depresive sunt frecvente, dar nu sunt obligatorii; evoluția și nevoile de îngrijire diferă de la o persoană la alta.

Tulburarea bipolară de tip II include cel puțin un episod hipomaniacal și un episod depresiv major, fără antecedente de episod maniacal. Depresia poate fi severă; impactul și nevoile de îngrijire variază.

Tulburarea ciclotimică include perioade cronice de simptome hipomaniacale și depresive care nu îndeplinesc criteriile unor episoade complete. Poate afecta semnificativ funcționarea și nu este doar o formă ușoară de tulburare bipolară.

Distimie este termenul anterior pentru tulburarea depresivă persistentă, caracterizată prin dispoziție depresivă cronică și simptome asociate. Severitatea și impactul variază, iar evaluarea o diferențiază de alte afecțiuni.

Depresie sezonieră este denumirea uzuală pentru o tulburare de dispoziție cu tipar sezonier, cel mai adesea depresie recurentă. Tiparul de iarnă este frecvent, dar există și unul de vară; tratamentul trebuie individualizat împreună cu un specialist.

Tulburarea depresivă majoră asociază, pe o perioadă prelungită, o dispoziție scăzută sau pierderea interesului cu schimbări ale somnului, energiei, apetitului sau concentrării. Nu este o trăsătură de caracter și nici o lipsă de voință, evoluția variază și există tratamente eficace.

Tulburarea disforică premenstruală asociază, în faza care precedă menstruația, simptome marcate de dispoziție, iritabilitate sau anxietate, care se atenuează clar după începutul acesteia. Se deosebește de sindromul premenstrual prin intensitate și impact, iar identificarea ei se bazează pe o urmărire pe mai multe cicluri.

Tulburarea de anxietate generalizată include îngrijorare excesivă, persistentă și greu de controlat în mai multe domenii ale vieții, adesea cu neliniște, tensiune, oboseală sau dificultăți de concentrare ori somn. Suferința și impactul variază, iar tratamente eficiente sunt disponibile.

TOC include obsesii, precum gânduri, imagini sau impulsuri intruzive nedorite, și/sau compulsii efectuate pentru a reduce suferința. Nu înseamnă doar preferință pentru ordine sau curățenie; tratamentele bazate pe dovezi pot reduce simptomele.

PTSD se poate dezvolta după expunere traumatică și include intruziuni, evitare, schimbări negative ale dispoziției sau gândirii și activare ori reactivitate crescută. Simptomele variază; nu sunt o slăbiciune, iar îngrijirea profesională informată despre traumă poate ajuta.

Tulburarea de panică include atacuri de panică recurente și neașteptate, urmate de îngrijorare persistentă sau schimbări de comportament legate de reapariția lor. Suferința și impactul variază, iar tratamente eficiente sunt disponibile.

Tulburarea de anxietate socială include teamă marcată de a fi observat sau evaluat negativ, cu evitare ori suferință intensă. Este mai mult decât timiditate obișnuită; impactul variază și există tratamente eficiente.

Agorafobia este o anxietate marcată față de situații din care pare greu să scapi sau să primești ajutor: transportul în comun, cozile, mulțimile, spațiile deschise, ieșitul singur. Nu este frica de spațiile largi în sens literal, iar evitarea care rezultă din ea este adesea ceea ce restrânge cel mai mult viața de zi cu zi.

Fobia specifică este o frică intensă și disproporționată declanșată de un obiect sau de o situație precisă: animale, sânge și injecții, înălțimi, zbor, spații închise. Declanșatorul rămâne îngust, iar eticheta nu spune nimic despre curajul sau despre anxietatea generală a unei persoane: ceea ce apasă cel mai mult viața de zi cu zi este evitarea construită în jurul obiectului.

Tulburarea de stres posttraumatic complexă, inclusă în CIM-11, adaugă la simptomele TSPT (intruziuni, evitare, senzație permanentă de amenințare) dificultăți durabile de reglare emoțională, de imagine de sine și de relație cu ceilalți, de regulă după o traumă repetată sau prelungită. Tocmai aceste trei dimensiuni în plus o disting de TSPT-ul simplu, iar ea este adesea confundată cu tulburarea de personalitate borderline, deși cele două se suprapun doar parțial.

Tulburarea dismorfică corporală este o preocupare absorbantă pentru un defect al înfățișării pe care ceilalți nu îl văd sau îl consideră minim, însoțită de comportamente repetate: verificarea în oglindă, comparațiile, camuflarea, cererea de reasigurare. DSM-5 o încadrează între tulburarea obsesiv-compulsivă și tulburările înrudite: nu este vanitate și nici o simplă nemulțumire față de propriul corp, iar atât zona vizată, cât și intensitatea diferă mult de la o persoană la alta.

Mutismul selectiv este o incapacitate constantă de a vorbi în anumite situații sociale, în timp ce în altă parte, adesea acasă, vorbirea este normală. DSM-5 îl încadrează între tulburările de anxietate: nu este un refuz, nici timiditate, nici o alegere, și nu spune nimic despre nivelul de limbaj sau despre dorința de apropiere.

Tulburarea de tezaurizare este o dificultate persistentă de a te despărți de obiecte, indiferent de valoarea lor, cu o aglomerare care ajunge să împiedice folosirea camerelor pentru ceea ce sunt făcute. DSM-5 o încadrează între tulburările obsesiv-compulsive și cele înrudite: nu este neglijență și nici simplă dezordine, disconfortul apare la ideea de a arunca, iar amploarea diferă mult de la o persoană la alta.

Comportamentele repetitive centrate pe corp cuprind gesturi îndreptate către propriul corp și repetate până lasă urme: smulgerea părului (tricotilomanie), ciupitul și scărpinatul pielii (dermatilomanie), roaderea unghiilor sau a interiorului obrajilor. În DSM-5 stau alături de tulburarea obsesiv-compulsivă și de tulburările înrudite: descarcă o tensiune în loc să caute durerea, ceea ce le deosebește de autovătămare, și se petrec adesea atât de automat încât persoana își dă seama abia după aceea.

Tulburarea de personalitate borderline poate afecta reglarea emoțiilor, imaginea de sine și stabilitatea relațiilor, cu posibilă impulsivitate sau teamă de abandon. Diagnosticul nu definește persoana, iar psihoterapiile structurate pot reduce simptomele.

Tulburarea de personalitate evitantă include inhibiție socială persistentă, sentimente de inadecvare și sensibilitate puternică la critică sau respingere. Este mai mult decât timiditate obișnuită și poate afecta mai multe domenii ale vieții.

Tulburarea de personalitate schizoidă include detașare persistentă de relațiile sociale și exprimare emoțională limitată. Nu este schizofrenie; preferințele relaționale și nevoile de sprijin variază.

Tulburarea de personalitate dependentă presupune o nevoie excesivă de a fi îngrijit: dificultatea de a decide singur, de a exprima un dezacord sau de a începe ceva fără sprijin, plus o teamă marcată de a rămâne fără susținere atunci când o relație se încheie. Plăcerea companiei sau greutatea de a sta singur nu ajung pentru a o defini, iar ea se deosebește de personalitatea evitantă, unde cântărește mai mult teama de judecată decât nevoia de sprijin.

Tulburarea de personalitate narcisică îmbină o nevoie marcată de admirație, un sentiment umflat al propriei importanțe și o empatie greu accesibilă, pe o stimă de sine mult mai fragilă decât pare. Cuvântul a devenit o acuzație obișnuită în poveștile de cuplu: aici înseamnă un diagnostic clinic, pus în timp și pe ansamblul unei vieți, nu un verdict rostit după o despărțire.

Tulburarea de personalitate paranoidă înseamnă o neîncredere durabilă față de intențiile celorlalți, în care cuvinte sau gesturi obișnuite sunt citite ca posibile atacuri, înșelăciuni sau trădări. Se deosebește de delirul paranoid: nu există o ruptură de realitate, iar intensitatea variază mult de la o persoană la alta și de la o perioadă la alta.

Tulburarea de personalitate schizotipală reunește un disconfort durabil în relațiile apropiate, o gândire sau o percepție neobișnuite și un stil excentric. Se deosebește de schizofrenie prin absența unui episod psihotic clar, iar intensitatea trăsăturilor și dorința de apropiere variază mult de la o persoană la alta.

Tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă este un mod durabil de a funcționa, centrat pe perfecționism, ordine și control, în care regulile, listele și detaliile ajung să cântărească mai mult decât rezultatul sau decât capacitatea de a rămâne flexibil. Se deosebește de TOC: aici exigențele îi par justificate persoanei înseși, în timp ce în TOC obsesiile se impun împotriva voinței ei, iar plăcerea de a face lucrurile bine nu este suficientă pentru acest diagnostic.

Tulburarea de personalitate antisocială descrie un tipar durabil de desconsiderare și încălcare a drepturilor celorlalți, prezent din adolescență și vizibil în mai multe domenii ale vieții. Un diagnostic nu este un prognostic: comportamentele se schimbă cu vârsta și cu tratamentul, diferă mult de la o persoană la alta, iar termenul nu se confundă cu psihopatia, o noțiune vecină, dar distinctă.

Tulburarea de personalitate histrionică descrie un tipar durabil de căutare a atenției, cu o exprimare emoțională intensă, foarte demonstrativă și care se schimbă repede. Se adaugă adesea o sugestibilitate puternică și relații trăite ca fiind mai apropiate decât sunt în realitate. Categoria este criticată pentru părtinirea de gen pe care o poartă istoric și care a dus la diagnosticarea ei mult mai des la femei: nu spune nimic despre cât de sincer este ceea ce simte cineva, iar granițele ei se suprapun mult cu personalitatea borderline și cea narcisică.

Hiperreactivitatea senzorială este un simptom sau o trăsătură descriptivă în care sunetele, luminile, texturile, mirosurile ori gusturile provoacă reacții foarte puternice. Nu este un diagnostic autonom; poate apărea singură sau alături de diverse afecțiuni, iar adaptările utile variază.

Sinestezia este o trăsătură neurologică în care un stimul senzorial sau conceptual declanșează automat și constant o altă percepție, de exemplu un sunet evocă o culoare. De obicei nu este patologică, iar experiențele variază.

Misofonia descrie toleranță redusă la anumite sunete sau tipare sonore, cu reacții emoționale și fizice intense. Are o definiție de consens și este cercetată, dar nu este un diagnostic autonom în principalele clasificări actuale.

Conceptul de persoană foarte sensibilă descrie sensibilitatea de procesare senzorială ca trăsătură psihologică dimensională. Nu este boală sau diagnostic, iar estimările frecvenței variază în funcție de scală, prag și studiu.

Afantazia este absența sau cvasi-absența imaginilor mentale voluntare: dacă i se cere cuiva să își imagineze un chip sau un măr, nu apare nicio imagine, sau aproape niciuna. Nu este nici tulburare, nici deficit de memorie: cunoștințele rămân intacte, lipsește doar imaginea, iar gradul variază de la vidul complet până la imagini slabe și fugare.

Misokinezia este o reacție negativă puternică, uneori resimțită fizic, la vederea unor mișcări mici și repetitive ale celorlalți: un picior care tresaltă, degete care bat darabana, un pix învârtit. A fost descrisă abia recent și se deosebește de misofonie, care ține de sunete: intensitatea diferă mult de la o persoană la alta, iar iritarea ocazională față de un tic nu este suficientă.

Prosopagnozia de dezvoltare este o dificultate durabilă de a recunoaște fețele, prezentă dintotdeauna și fără o leziune cerebrală la origine; se estimează că privește aproximativ 2% din populație. Recunoașterea trece atunci prin voce, mers, coafură sau context, iar faptul că nu recunoști pe cineva nu spune nimic despre interesul pentru acea persoană și nici despre memorie în general.

Hiperacuzia desemnează o intoleranță la sunete de intensitate obișnuită, trăite ca fiind prea puternice și uneori dureroase, chiar și atunci când auzul măsurat rămâne normal. Se deosebește de misofonie, care vizează sunete anume, și de fonofobie, care este o teamă de sunet. Ține de o evaluare audiologică, iar purtarea permanentă a dopurilor tinde să agraveze fenomenul în loc să îl calmeze.

Schizofrenia este o tulburare psihotică ce poate reuni simptome numite pozitive (halucinații, idei delirante), simptome negative (retragere socială, aplatizare emoțională, pierderea elanului) și dificultăți cognitive precum atenția sau memoria de lucru. Se tratează, iar traiectoriile sunt foarte diferite: unele persoane trec printr-un singur episod, altele au o evoluție fluctuantă, iar recuperarea se numără printre deznodămintele posibile. Două idei foarte răspândite sunt pur și simplu false: schizofrenia nu face pe nimeni periculos, fiindcă persoanele afectate sunt mult mai des victime decât autori ai violenței, și nu are nicio legătură cu dedublarea personalității, care ține de un diagnostic cu totul diferit.

Tulburarea delirantă se caracterizează prin idei delirante care se mențin în timp, cel mai adesea în jurul persecuției, geloziei, erotomaniei sau al unei preocupări corporale. Spre deosebire de schizofrenie, celelalte simptome psihotice lipsesc, iar funcționarea rămâne adesea păstrată în afara temei în cauză: munca, viața de zi cu zi și relațiile pot continua ca înainte. Cât de puternică este convingerea și cât spațiu ocupă variază mult de la o persoană la alta, iar eticheta nu spune nimic despre faptul că cineva ar fi periculos.

Tulburarea schizoafectivă asociază simptome psihotice cu simptome afective marcate, depresive sau maniacale, împreună cu perioade psihotice care apar în afara episoadelor afective. Se află la granița dintre schizofrenie și tulburările afective, motiv pentru care diagnosticul durează uneori mult până să fie stabilit. Intensitatea simptomelor, evoluția lor și nevoile de sprijin variază mult de la o persoană la alta.

Anorexia nervoasă este o tulburare de alimentație care asociază restricția aportului, o teamă intensă de a lua în greutate și o percepție alterată a propriului corp. Este o afecțiune serioasă, dar tratabilă, evoluția variază și nu se citește după silueta nimănui.

ARFID desemnează o alimentație foarte restrânsă care ține de dezgustul senzorial față de anumite texturi, mirosuri sau culori, de lipsa de interes pentru mâncare, sau de teama unui incident precum înecarea cu mâncare ori vărsăturile. Ceea ce îl deosebește de anorexia nervoasă este absența totală a oricărei preocupări pentru greutate sau pentru siluetă: nu corpul este în joc, ci doar actul de a mânca. Frecvent la persoanele autiste, nu are nimic de-a face cu un moft și nici cu o educație greșită, iar intensitatea lui variază mult de la o persoană la alta.

Bulimia nervoasă îmbină episoade de mâncat trăite ca o pierdere a controlului cu comportamentele compensatorii care urmează: vărsături provocate, laxative, sport intens sau post. Greutatea rămâne cel mai adesea în limitele obișnuite, așa că tulburarea nu se vede din afară, nici măcar pentru cei apropiați. Este o afecțiune serioasă, dar tratabilă, și se deosebește de tulburarea de alimentație compulsivă, în care episoadele nu sunt urmate de compensare.

Tulburarea de alimentație compulsivă constă în episoade în care cineva mănâncă mari cantități de mâncare cu senzația de pierdere a controlului, fără comportamentele compensatorii regulate specifice bulimiei și cu o suferință marcată. Este cea mai frecventă tulburare de alimentație și nu se confundă nici cu un exces ocazional, nici cu o lipsă de voință. Manifestările diferă mult de la o persoană la alta, iar constituția corpului nu permite nici confirmarea, nici excluderea ei.

Dependența comportamentală descrie pierderea controlului asupra unui comportament care este continuat în ciuda consecințelor sale, până ajunge să ocupe tot mai mult loc și să dea la o parte tot restul. Doar tulburarea prin joc de noroc și tulburarea prin jocuri video sunt recunoscute în clasificările internaționale: alte obiceiuri excesive, fie că e vorba de ecrane, cumpărături sau sexualitate, rămân în dezbatere și nu constituie diagnostice. A iubi mult o activitate nu înseamnă dependență: ceea ce contează este pierderea controlului și efectul asupra vieții de zi cu zi.

Tulburarea de consum de substanțe desemnează un consum care continuă în ciuda consecințelor negative, cu pierderea controlului asupra cantității sau a momentului, cu o dorință imperioasă greu de ignorat și, uneori, cu toleranță și semne de sevraj la oprire. Intensitatea ei variază mult de la o persoană la alta și de la o perioadă la alta, iar recuperarea seamănă cu un drum lung, în care recăderile fac parte dintre posibilități, mai degrabă decât cu un întrerupător oprit o dată pentru totdeauna. Diagnosticul descrie o relație cu o substanță devenită problematică: nu spune nimic despre valoarea, fiabilitatea sau voința persoanei.

Depersonalizarea este senzația persistentă de a fi desprins de sine, de propriile gesturi și emoții; derealizarea aplică aceeași impresie lumii din jur, care pare ireală, ca filtrată, și este adesea descrisă ca o viață trăită în spatele unui geam. Testarea realității rămâne intactă: persoana știe că este vorba despre o impresie și nu despre o schimbare reală a lumii, ceea ce deosebește această stare de o experiență psihotică. A o simți din când în când este foarte frecvent; despre tulburare se vorbește atunci când starea durează și se răsfrânge asupra vieții de zi cu zi.

Tulburarea disociativă de identitate se caracterizează prin prezența a două sau mai multe stări de identitate distincte, însoțite de amnezii care privesc evenimente din viața de zi cu zi și nu simple neatenții. Este strâns legată de o traumă precoce și repetată și nu trebuie confundată cu schizofrenia, care este o tulburare diferită. Imaginea venită din filme, făcută din schimbări spectaculoase și periculozitate, nu descrie realitatea majorității persoanelor în cauză.

Potențial creativ ridicat este o etichetă neclinică fără un prag diagnostic standardizat. Poate descrie anumite capacități de gândire divergentă sau producție creativă, dar nu determină funcționarea globală ori valoarea unei persoane.

Sindromul Tourette este o tulburare de neurodezvoltare cu mai multe ticuri motorii și cel puțin un tic vocal în timp, nu neapărat simultan, timp de peste un an și cu debut înainte de 18 ani. Ticurile și nevoile de sprijin variază; ADHD sau TOC pot coexista.

Alexitimia desemnează dificultatea de a identifica și de a pune în cuvinte propriile emoții, adesea împreună cu o gândire orientată spre concret. Nu este un diagnostic, ci o trăsătură transdiagnostică măsurată prin chestionar, frecventă în autism fără a-i fi proprie, și nu înseamnă absența trăirilor.

Epilepsia se caracterizează prin repetarea crizelor legate de o activitate electrică anormală a creierului, care pot merge de la scurte absențe până la crize cu pierderea cunoștinței și mișcări involuntare. Formele și impactul variază enorm de la o persoană la alta, iar multe persoane sunt bine controlate prin tratament, cu perioade lungi fără nicio criză. O criză izolată, apărută într-un context anume, cum ar fi o febră mare sau lipsa de somn, nu este suficientă pentru a vorbi despre epilepsie: diagnosticul se sprijină pe repetare și pe o evaluare medicală.

Hipermobilitatea articulară înseamnă o amplitudine de mișcare care depășește normalul la una sau la mai multe articulații, uneori însoțită de durere, de oboseală și de un sentiment de instabilitate, într-un spectru care include sindromul Ehlers-Danlos hipermobil. Coexistența cu autismul și cu ADHD este raportată frecvent, dar asocierea este încă în studiu. Nu este în sine o neurodivergență: multe persoane suple nu simt niciun disconfort, iar cât de mult afectează viața de zi cu zi diferă enorm de la o persoană la alta.

Narcolepsia este o tulburare neurologică a somnului marcată de somnolență diurnă excesivă și de accese de somn irezistibile, care apar chiar și după o noapte întreagă de somn. Unele persoane au în plus cataplexie: o pierdere bruscă a tonusului muscular declanșată de o emoție, adesea râsul sau surpriza. Nu este lene, nici lipsă de voință, nici o simplă datorie de somn, iar intensitatea simptomelor variază mult de la o persoană la alta.

Sindromul fazei de somn întârziate înseamnă un ceas intern deplasat în mod durabil: adormirea și trezirea se produc foarte târziu, în timp ce somnul în sine rămâne de bună calitate atunci când nimic nu îl constrânge. Nu este nici insomnie, nici lipsă de disciplină, iar amploarea decalajului variază mult de la o persoană la alta. Dificultățile vin mai ales din frecarea cu orarele impuse: întâlniri dimineața, zile de lucru și ritmul unei vieți în doi.

Sechelele cognitive după un traumatism cranian sunt dificultățile de atenție, de memorie, de rezistență la oboseală sau de reglare emoțională care rămân după o lovitură la cap, odată trecută faza acută. Este o atipie dobândită și nu una de dezvoltare, inclusă adesea în neurodivergență în sens larg, pentru că funcționarea cognitivă rămâne modificată durabil. Recuperarea variază mult de la o persoană la alta și poate continua mult timp, așa că tabloul primelor luni spune puțin despre cel de peste câțiva ani.