Este una dintre cele mai greu de povestit experiențe. Totul este la locul lui, nimic nu s-a schimbat și totuși ceva s-a interpus: propriile gesturi par să aparțină altcuiva, iar decorul pare plat, filtrat, ca privit printr-un geam. Depersonalizarea și derealizarea descriu aceste două fețe ale aceleiași impresii de detașare. A o simți cândva este foarte obișnuit. Durata ei și greutatea ei asupra vieții sunt cele care schimbă natura întrebării.
Două cuvinte pentru două fețe
Depersonalizarea privește raportul cu sine: persoana se simte detașată de propriul corp, de propria voce, de propriile amintiri sau de propriile emoții. Oamenii descriu o mână care nu le aparține pe deplin, cuvinte pe care se aud rostindu-le din afară, un chip în oglindă care rămâne ciudat de neutru.
Derealizarea privește raportul cu lumea: ceea ce este în jur pare ireal, culorile par spălăcite sau, dimpotrivă, prea clare, sunetele ajung înăbușite, distanțele se deformează, locurile familiare par niște decoruri.
Cele două merg adesea împreună, iar manualele de diagnostic actuale le reunesc sub aceeași intrare, de partea tulburărilor disociative. Multe persoane nu pot spune care dintre cele două predomină la ele, iar acest lucru nu are nicio importanță practică: evaluarea este aceeași.
Ce trăiește cu adevărat persoana
Aproape toată lumea recurge la imagini, pentru că vocabularul direct lipsește. Geamul, ceața, filmul pe care îl privești, pilotul automat, dublajul prost sincronizat. Aceste metafore nu sunt podoabe: adesea sunt singurul mod de a numi experiența, iar un profesionist avizat le recunoaște.
La acestea se adaugă frecvent o aplatizare emoțională (bucuria și durerea sosesc atenuate, ceea ce uneori îngrijorează mai mult decât senzația în sine), o impresie de timp deformat, amintiri recente care par împrumutate și un corp care pare modificat, mai ușor sau mai îndepărtat.
Un punct merită spus limpede, pentru că liniștește multă lume: nu este dureros în sens fizic și nu este un semn de leziune cerebrală. Este o modificare a felului în care este trăită experiența, nu o afectare a simțurilor înseși.
Nu este o pierdere a contactului cu realitatea
Este confuzia cea mai frecventă și merită desfăcută frontal. În depersonalizare și derealizare, testarea realității rămâne păstrată: persoana știe că lumea nu s-a schimbat cu adevărat, că percepția ei este cea care pare filtrată. Ea spune „parcă ar fi", nu „lumea a fost înlocuită". Această conștiință a caracterului subiectiv al impresiei este exact ceea ce separă starea de o experiență psihotică, unde convingerea se impune ca o realitate.
De aici vine o teamă aproape universală: aceea de a înnebuni sau de a trece dincolo. Această teamă este de înțeles și este ea însăși un motor al stării. Cu cât se supraveghează mai mult senzația, cu cât persoana se cercetează mai mult ca să verifice dacă senzația mai este acolo, cu atât aceasta ocupă mai mult loc. Cercul este bine descris și explică de ce zilele de introspecție intensă sunt adesea cele mai grele.
Există și reversul neînțelegerii: banalizarea. A auzi „toată lumea simte asta când e obosită" înlătură dintr-un cuvânt o experiență care, odată instalată, face munca, studiile și relațiile foarte dificile.
Când un moment devine o tulburare
Un episod scurt în timpul unei lipse de somn, al unei sperieturi, al unui doliu, al decalajului de fus orar sau al unui atac de panică este o reacție frecventă și trecătoare. Se vorbește despre tulburare atunci când starea este persistentă sau recurentă, când încurcă viața de zi cu zi și când nu este mai bine explicată de altceva.
Această ultimă condiție contează mult, pentru că senzația de irealitate este puțin specifică. Ea apare în tulburarea de panică și în anxietatea severă, în depresie, după o traumă, sub efectul sau în urma consumului anumitor substanțe (cannabisul este adesea citat) și în mai multe situații medicale, în special neurologice. Un debut tardiv, o stare de confuzie, o pierdere a cunoștinței sau simptome neurologice asociate orientează către o evaluare medicală. Această clarificare revine unui profesionist: câteva descrieri citite pe internet nu permit excluderea acestor piste.
Două constatări revin în literatură, fără nicio cifră fiabilă care să li se atașeze. Debutul se situează adesea în adolescență sau la adultul tânăr. Iar timpul care trece până când se pune un nume este frecvent lung, pentru că acuza este greu de formulat și este ușor clasată în altă parte.
Ce ajută și ce se cunoaște mai puțin bine
Numai informația face deja o diferență: a înțelege că starea este cunoscută, descrisă și că nu prevestește nicio basculare psihotică dezamorsează o parte din anxietatea care o întreține.
Abordările psihoterapeutice, în special cele care lucrează asupra atenției acordate senzațiilor și asupra interpretărilor catastrofice, sunt cele mai studiate, iar rezultatele sunt încurajatoare fără a fi definitive. La capitolul medicamente, nu există un tratament de referință stabilit anume pentru această stare; prescripțiile vizează cel mai adesea anxietatea sau depresia asociate. Este un domeniu în care cercetarea rămâne deschisă și în care este mai bine să te ferești de promisiunile ferme.
Multe persoane constată că starea se retrage atunci când oboseala și anxietatea scad și că revine în perioadele de tensiune. Nu este o regulă, dar observația este destul de constantă pentru ca somnul și ritmul de viață să facă parte din discuția cu un specialist.
... și viața amoroasă
Riscul principal, în cuplu, este interpretarea greșită. Un partener absent, cu privirea fixă, cu răspunsuri decalate, seamănă până la confuzie cu un partener care se plictisește, care se retrage sau care nu mai iubește. A numi lucrurile dinainte valorează mai mult decât orice explicație dată după: dacă par îndepărtat, nu este împotriva ta.
Imaginea geamului trece aproape întotdeauna, iar a spune ce nu este ajută la fel de mult ca a descrie ce este. Nici plictiseală, nici indiferență, nici reproș deghizat.
Emoțiile atenuate nu sunt emoții absente. Atașamentul poate părea îndepărtat în timpul unui episod fără să fi dispărut din acest motiv, iar mulți regăsesc contactul prin corp și prin simțuri mai degrabă decât prin introspecție: un contact fizic, o plimbare afară, un ritm încetinit, ceva de privit în doi. A insista să „analizați împreună" ce se întâmplă în timpul unui episod are adesea efectul invers.
În sfârșit, eticheta nu spune nimic despre fidelitate, despre tandrețe și nici despre capacitatea de a te angaja. Ea descrie un fel în care prezența se poate voala uneori, nu valoarea a ceea ce leagă două persoane.