Puțini termeni clinici sunt folosiți atât de des ca insultă. Și totuși, tulburarea de personalitate antisocială denumește ceva precis: un tipar durabil de desconsiderare și de încălcare a drepturilor celorlalți, instalat încă din adolescență și vizibil în mai multe domenii ale vieții. Nu este un sinonim pentru infractor, nu este psihopatul din filme și nu este o predicție. Este o descriere, iar o descriere nu spune nici de ce, nici pentru cât timp.
Ce acoperă diagnosticul
Tulburarea descrie o funcționare stabilă în timp, nu o perioadă proastă, iar diagnosticul se pune doar la vârsta adultă, cu urme ale unei tulburări de conduită încă din copilărie. Această cerință interzice lipirea etichetei pe cineva ale cărui dificultăți au apărut recent, după o traumă sau o dependență.
Funcționarea trebuie să fie și transversală, vizibilă la muncă, în familie, cu prietenii, nu doar în interiorul unei relații. Conduitele care apar exclusiv în timpul episoadelor maniacale sau psihotice, ori sub efectul unei substanțe, cer o altă interpretare.
CIM-11 a schimbat abordarea: descrie de acum o tulburare de personalitate prin severitatea ei și prin trăsăturile dominante, printre care disocialitatea, în locul unor categorii etanșe.
Tulburarea rămâne puțin frecventă în populația generală, este diagnosticată mai des la bărbați și este net mai reprezentată în mediul penitenciar. O mare parte din ceea ce se crede că se știe vine deci de la persoane întâlnite în închisoare, ceea ce nu descrie ansamblul persoanelor vizate.
Antisocial, asocial, psihopat: trei cuvinte diferite
Confuzia se joacă pe trei niveluri.
Antisocial nu înseamnă asocial. În limbajul curent, este numită antisocială o persoană timidă sau stânjenită în grup. Termenul clinic desemnează contrariul: nu o retragere din fața celorlalți, ci o încălcare a drepturilor lor. Multe dintre persoanele vizate sunt sociabile.
Antisocial nu înseamnă psihopat. Psihopatia nu este un diagnostic din manualele oficiale: este o noțiune vecină, evaluată cu instrumente dedicate, care insistă asupra unor trăsături afective precum superficialitatea atașamentului, absența vinovăției sau farmecul folosit ca unealtă. Cele două se suprapun doar parțial, iar sensul contează: majoritatea persoanelor evaluate ca psihopate ar îndeplini criteriile antisociale, în timp ce doar o minoritate a persoanelor diagnosticate ca antisociale obține scoruri ridicate de psihopatie.
Diagnosticul nu este o acuzație, nici o scuză: nicio categorie clinică nu retrage responsabilitatea faptelor și niciuna nu se pune de la distanță, despre un fost partener sau despre un coleg.
Cum se manifestă
Descrierile clinice se învârt în jurul câtorva axe, niciodată toate prezente în aceeași măsură.
- Impulsivitatea: a decide pe loc, fără anticipare, cu urmări pe care le absorb alții.
- Iritabilitatea: o furie care urcă repede, uneori până la agresiune, declanșată adesea de o lipsă de respect resimțită.
- Disprețul pentru siguranță, a sa ca și a celorlalți, cu asumări repetate de riscuri.
- Iresponsabilitatea durabilă: angajamente financiare, profesionale sau parentale onorate cu intermitențe.
- Înșelăciunea: a minți, a manipula pentru un câștig sau din plăcere.
- Absența remușcării: raționalizarea răului făcut sau minimizarea lui.
Două elemente revin în relatările la persoana întâi și apar puțin în aceste liste. Întâi plictiseala: un prag ridicat de stimulare, un sentiment de gol când nu se întâmplă nimic, care împinge spre risc mult mai sigur decât o face răutatea. Apoi tulburările asociate, dependențe, depresie, anxietate, alte tulburări de personalitate, atât de frecvente încât un tablou izolat rămâne excepția.
Origini și evoluție
Nu a fost identificată nicio cauză unică. Datele converg spre interacțiunea dintre o parte moștenită, care privește dimensiuni precum impulsivitatea sau reactivitatea emoțională, și un mediu timpuriu: maltratare, neglijare, instabilitate, violență, precaritate. Niciunul dintre cele două nu este suficient, iar majoritatea copiilor expuși adversității nu dezvoltă această tulburare.
Evoluția este punctul cel mai prost cunoscut. Conduitele cele mai vizibile, legate de impulsivitate și de transgresiune, tind să se atenueze cu vârsta, adesea începând de la treizeci de ani. Această constatare este solidă. Rămâne dezbătut ce anume se atenuează: raportul cu celălalt pare să se miște mai lent decât trecerile la act. Nimic din toate acestea nu se poate prezice pentru o anumită persoană doar pe baza diagnosticului.
Tratament: ce este stabilit și ce se dezbate
Nu există niciun medicament pentru tulburarea în sine, iar așteptarea unui tratament care ar rezolva chestiunea nu are răspuns. Medicamentele pot viza ceea ce o însoțește: o dependență, o depresie, o impulsivitate invalidantă.
Abordările psihosociale sunt calea principală: programe structurate centrate pe gestionarea furiei și pe rezolvarea de probleme, lucrul asupra capacității de a-și reprezenta propriile stări mintale și pe ale celorlalți, tratarea împreună a dependențelor. Recomandările internaționale se orientează în această direcție cu prudență, rezultatele fiind modeste, iar studiile puțin numeroase.
Dezbaterea se poartă mai puțin asupra eficacității cât asupra implicării: cererea vine adesea din exterior, o decizie judecătorească, un angajator, partenerul. Un ajutor primit sub constrângere funcționează mai puțin bine decât un ajutor cerut, fără ca asta să îl facă inutil. Iar ideea că nu ar folosi la nimic să propui un acompaniament nu stă în picioare.
... și viața amoroasă
O relație durabilă este posibilă, pe aceleași baze ca oricare alta, doar făcute mai explicite: angajamente ținute în timp, reparații reale după un rău făcut, un terț atunci când un subiect depășește cuplul. Ceea ce o face viabilă nu este dispariția diagnosticului, ci fiabilitatea constatată lună după lună.
Ce ajută cu adevărat un partener ține de puține lucruri. Să privească faptele mai degrabă decât vorbele, pe durată, pentru că acolo se citește o funcționare. Să își amintească faptul că o etichetă nu prezice nimic util în niciunul dintre cele două sensuri: nu acuză pe nimeni și nu liniștește pe nimeni. Și să știe că a pune limite clare, apoi a-și da dreptul de a pleca dacă nu sunt respectate, nu este o lipsă de sprijin, ci tocmai ceea ce ține relația trăibilă.
Ca să vorbești despre asta, a descrie ceea ce trăiești funcționează mai bine decât a arunca doar cuvântul, care cară prea multe imagini de ficțiune: impulsivitatea, plictiseala, felul în care urcă furia și ce o face să coboare. Să spui și ce este deja pus la punct, o monitorizare, niște reguli, persoane în fața cărora dai socoteală.
Un ultim punct, fără ocolișuri. Dacă o relație cuprinde violență, amenințări sau frică, diagnosticul celuilalt nu este subiectul și nu trebuie înțeles înainte de a acționa: aceste situații țin de profesioniști și de servicii dedicate, nu de partener singur.