Puține etichete psihiatrice cară după ele atâtea subînțelesuri. Tulburarea de personalitate histrionică descrie un mod durabil de căutare a atenției, cu o exprimare emoțională intensă, demonstrativă, care schimbă repede registrul. Nu spune nimic despre sinceritatea a ceea ce este simțit, nu prezice nici infidelitatea, nici superficialitatea, și este una dintre categoriile cele mai criticate din manualul care a creat-o.
Ce acoperă diagnosticul
O tulburare de personalitate nu descrie un episod, ci un mod de funcționare durabil: un fel de a simți, de a se vedea pe sine și de a intra în relație care se regăsește în contexte diferite, instalat de la sfârșitul adolescenței sau începutul vârstei adulte și asociat cu o suferință sau cu dificultăți reale. Un temperament expansiv sau o perioadă în care cineva ocupă mult spațiu nu sunt, așadar, suficiente.
În DSM-5, histrionica aparține grupului B, cel al personalităților descrise ca emoționale și fluctuante, alături de borderline, narcisică și antisocială. Trăsăturile reținute se învârt în jurul câtorva axe: disconfortul de a nu fi în centrul atenției, o emoție exprimată puternic, dar care se deplasează repede, recursul la aspectul fizic pentru a atrage privirea, un limbaj plin de imagini și sărac în detalii, o sugestibilitate puternică și relații trăite ca fiind mai apropiate decât sunt. Este nevoie de mai multe, niciodată de una singură, și trebuie să coste ceva.
Frecvența lor în populația generală este estimată ca scăzută, cu diferențe importante în funcție de instrumentele de anchetă folosite.
Cum se manifestă
În viața de zi cu zi nu este un număr de actorie, ci, cel mai adesea, o sensibilitate extremă la reacția celorlalți. O privire care se ferește, un mesaj rămas fără răspuns, o conversație de grup în care nimeni nu a reluat firul: aceste semnale minuscule cântăresc mult și sunt citite repede ca dezinteres.
Exprimarea emoțională este vie și lizibilă de departe, dar se deplasează repede, ceea ce le dă celor din jur impresia unui decor schimbat în culise. Sugestibilitatea merge în același sens: părerile și entuziasmele se colorează după cele ale persoanei din față, mai ales dacă aceasta impresionează.
Intimitatea, în fine, este adesea estimată prea devreme: o întâlnire călduroasă este trăită ca începutul unei prietenii profunde acolo unde celălalt este încă la politețe. Decalajul se plătește în dezamăgire și nu are nimic de-a face cu un calcul.
O categorie contestată și umbra cuvântului isterie
Categoria descinde din vechea isterie, cuvânt construit pe termenul grecesc care desemnează uterul și folosit multă vreme pentru a clasa femei considerate prea emotive. Manualul american a redenumit „personalitatea isterică” în „histrionică” în 1980, dar redenumirea nu a șters trierea care venea odată cu ea.
Consecința este documentată: diagnosticul a fost pus mult mai des la femei în practica clinică, în timp ce anchetele în populația generală, făcute cu interviuri structurate, găsesc rate mult mai apropiate între sexe. O parte din diferență ține, deci, de privirea îndreptată asupra pacientelor, nu de ceea ce trăiesc ele.
Critica a mers mai departe. ICD-11, clasificarea Organizației Mondiale a Sănătății, a eliminat tipurile de personalitate separate în favoarea unei evaluări după gradul de severitate și după trăsături: histrionica nu mai figurează acolo ca o categorie. Nici modelul alternativ propus în anexa DSM-5 nu a păstrat-o. Asta înseamnă că o parte dintre clinicieni consideră eticheta prost delimitată și puțin utilă.
Trei idei primite care se lipesc de etichetă
A exprima puternic nu înseamnă a simți fals. Intensitatea exprimării și sinceritatea a ceea ce se trăiește sunt două dimensiuni distincte: cineva poate fi foarte demonstrativ și perfect sincer. Ceea ce derutează un apropiat este viteza cu care se schimbă registrul, nu realitatea atașamentului.
Diagnosticul nu prezice nici infidelitatea, nici manipularea. A căuta privirea celorlalți nu înseamnă a căuta să îi înșeli. Legătura făcută spontan între seducție și duplicitate este o prejudecată morală, nu un criteriu clinic: transformă orice gest cald într-o strategie bănuită.
Superficial descrie o formă, nu o profunzime. Un limbaj plin de imagini și sărac în detalii spune ceva despre stilul povestirii, nu despre valoarea legăturilor și nici despre inteligență.
Granițe neclare, evaluare și sprijin
Aici stă dificultatea centrală: contururile se disting greu de cele ale personalității borderline, unde instabilitatea imaginii de sine, teama de abandon și comportamentele autoagresive sunt mai în prim-plan, și de cele ale personalității narcisice, unde atenția căutată vizează admirarea unei superiorități mai degrabă decât legătura în sine. Suprapunerea este atât de mare încât adesea se pun mai multe diagnostice împreună.
Alte explicații merită excluse înainte de a trage o concluzie: o fază de hipomanie, care este episodică și nu durabilă, o funcționare legată de ADHD, efectul unei traume sau, pur și simplu, norme culturale și familiale de expresivitate diferite de cele ale evaluatorului. O evaluare serioasă se sprijină pe istoria lungă și nu se decide într-o singură consultație.
Nu există niciun medicament care să vizeze această tulburare ca atare. Sprijinul se bazează pe psihoterapie: toleranța la lipsa de reacție, reglarea emoțională, citirea relațiilor. Cercetările specifice rămân puțin numeroase, ceea ce este mai onest de spus decât de ascuns. Dacă suferința devine puternică, un profesionist în sănătate mintală este interlocutorul potrivit.
... și viața amoroasă
Ceea ce pune o relație la încercare aproape niciodată nu este latura spectaculoasă, ci nevoia de semne și ceea ce produce absența lor. O tăcere lungă nu este trăită ca o tăcere: este citită ca o retragere.
De aici și reperul cel mai util, și cel mai contraintuitiv pentru un partener: previzibilitatea liniștește mai mult decât intensitatea. Un mesaj când pleci, o oră de întoarcere anunțată, atașamentul spus cu voce tare în loc să fie presupus câștigat. Retragerea, ca să scadă tensiunea, produce în general efectul invers. Nu este vorba despre atenție fără limită, ci despre a face lizibilă atenția pe care o dai deja.
Eticheta nu prezice nimic despre loialitatea unei persoane și nici despre capacitatea ei de a iubi îndelung. Două persoane cu același diagnostic nu cer același lucru.
Cât despre a vorbi despre asta, a descrie ce trăiești funcționează adesea mai bine decât a rosti cuvântul, care vine încărcat: am nevoie de multe reacții, exprim lucrurile puternic, o tăcere lungă mă face să mă gândesc repede la un refuz. Spus devreme, evită să fie interpretat ca teatru calculat. Iar întrebarea merită pusă și în sens invers: cum preferă celălalt să i se vorbească.