Să îți smulgi părul, să îți ciupești pielea până lasă urme, să îți rozi unghiile sau interiorul obrajilor: aceste gesturi au un nume comun, comportamentele repetitive centrate pe corp, sau CRCC. Frecvente, adesea ascunse ani la rând, ele sunt aproape întotdeauna interpretate greșit de cei din jur. Nu sunt nici ticuri, nici automutilare, nici o lipsă de voință.
Ce cuprinde eticheta
Un CRCC este un gest îndreptat spre propriul corp, repetat, și care ajunge să lase urme. Familia numără mai multe forme bine descrise:
- tricotilomania, smulgerea părului din cap, a genelor, a sprâncenelor sau a firelor de pe corp;
- dermatilomania, faptul de a ciupi, a scărpina sau a scobi pielea, adesea pe față, pe scalp, pe brațe sau pe degete;
- onicofagia și roaderea cuticulelor;
- mușcarea interiorului obrajilor sau a buzelor.
DSM-5 așază tricotilomania și dermatilomania în capitolul tulburării obsesiv-compulsive și al tulburărilor înrudite, cu o categorie deschisă pentru celelalte forme. Acest loc spune că gesturile aparțin aceleiași familii clinice, nu spune că ar fi vorba de un TOC.
Ceea ce deosebește un obicei obișnuit de un CRCC nu este gestul, ci caracterul lui repetat în ciuda încercărilor de a se opri, leziunile pe care le lasă și disconfortul pe care îl produce. Multă lume își roade unghiile; nu toată lumea își organizează ziua în jurul a ceea ce se vede din asta.
Ciclul gestului
Persoanele în cauză descriu rareori o decizie. Ele descriu o tensiune care urcă, un gest care se instalează, apoi o ușurare scurtă, uneori de-a dreptul plăcută, urmată foarte adesea de rușine. Acest ultim timp închide bucla: rușinea repune tensiune în sistem.
Se disting două moduri, prezente la aceeași persoană în momente diferite. Modul automat se produce în afara conștiinței, în timpul unei lecturi, al unui drum, al unui telefon: persoana își dă seama abia după aceea de ceea ce tocmai a făcut. Modul focalizat este deliberat, ca răspuns la un stres sau la o senzație precisă: un fir de păr care agață, o asperitate pe piele, ceva de reparat.
Dimensiunea senzorială este centrală și puțin înțeleasă din exterior. Gestul urmărește adesea o senzație-țintă: un anumit tip de rădăcină, o suprafață în sfârșit netedă. Această căutare explică de ce „oprește-te, și gata” nu funcționează și de ce mâinile ocupate ajută uneori mai mult decât amintirile verbale.
Ce nu este
Nu este automutilare. Este confuzia cea mai frecventă și cea mai costisitoare, inclusiv în cabinet. Distincția nu ține de gravitatea leziunilor, care pot fi reale, ci de funcția gestului: un CRCC caută o ușurare sau o senzație satisfăcătoare, nu durerea și nu pedeapsa. Cele două pot coexista la aceeași persoană, și tocmai de aceea separarea lor revine unui profesionist, nu unui apropiat.
Nu este un TOC. În TOC, compulsia răspunde unei obsesii, un gând intruziv pe care ritualul urmărește să îl neutralizeze. Într-un CRCC, cel mai adesea nu există niciun gând de acest fel: există o tensiune corporală și un gest care o descarcă.
Nu sunt ticuri. Un tic este o mișcare scurtă și stereotipă, precedată de o senzație premonitorie. Un CRCC este o secvență mai lungă și organizată, care folosește mâinile și vizează o zonă precisă.
Nu este o problemă de igienă și nici de voință. Ideea preconcepută cea mai dureroasă este cea a neglijenței. Cele mai multe persoane în cauză au încercat de multe ori să se oprească, adesea singure, și au măsurat cât de mult nu ajunge voința.
Ce se știe și ce rămâne în discuție
Debutul se situează cel mai adesea în jurul pubertății, cu forme mai timpurii și în general mai trecătoare în copilărie. Aceste comportamente sunt net mai frecvente decât sugerează consultațiile, pentru că se ascund bine: coafuri, machiaj, haine lungi, unghii false.
Femeile sunt majoritare printre persoanele care ajung la consultație, fără să se poată deosebi o diferență reală de frecvență de o diferență în accesarea îngrijirilor și în presiunea estetică. Este descrisă o agregare familială, ceea ce orientează spre o parte ereditară, dar nicio cauză unică nu a fost identificată. Stresul agravează adesea fără să explice totul: plictiseala, oboseala sau o postură declanșează la fel de bine.
Un punct merită cunoscut fără dramatizare: atunci când smulgerea este însoțită de înghițirea părului, o acumulare în stomac este posibilă și cere un aviz medical. Nu este frecvent, dar nu se rezolvă de la sine.
Cum se tratează
Referința este psihoterapeutică, nu medicamentoasă. Abordarea cea mai studiată este un protocol comportamental de inversare a obiceiului: identificarea semnalelor care preced gestul, apoi asocierea unui răspuns incompatibil cu el, împreună cu o muncă asupra situațiilor cu risc. Adaptările recente adaugă emoțiile, gândurile și mediul.
Rezultatele sunt reale, dar inegale, iar recăderile fac parte din parcurs în loc să semneze un eșec. În privința medicamentelor, mai multe piste au fost explorate cu rezultate inconstante: niciuna nu are statutul de tratament de referință, iar întrebarea se discută cu un medic.
Leziunile cutanate, în fine, țin de o îngrijire dermatologică de sine stătătoare. A trata pielea nu tratează gestul, dar a lăsa rănile să se infecteze adaugă o suferință care poate fi evitată.
... și viața amoroasă
Principalul obstacol nu este aproape niciodată gestul: este secretul care îl înconjoară. Multe persoane își organizează începutul relației în jurul a ceea ce nu trebuie văzut, evită lumina dimineții, piscina, dormitul la celălalt. Această vigilență costă mai mult decât ceea ce protejează.
A vorbi devreme și pe scurt dezamorsează esențialul. O frază ajunge, în momentul în care se pune întrebarea: există un gest care revine când urcă tensiunea, nu este îndreptat împotriva celuilalt și nu este un semnal despre starea relației. A numi transformă un secret într-o informație obișnuită.
De partea partenerului, reflexele spontane sunt aproape toate contraproductive. A supraveghea, a prinde mâna, a număra zilele fără, a comenta zonele afectate sau firele care cresc la loc: aceste gesturi pornesc dintr-o bună intenție și urcă tocmai tensiunea pe care voiau să o scadă. Ceea ce ajută este mai discret: a oferi fără să insiști ceva care să ocupe mâinile, a nu face dintr-o recădere subiectul serii, a lăsa persoana să decidă dacă se tratează și când.
Rămâne ceea ce eticheta nu prezice. Ea nu spune nimic despre fiabilitate, despre atenția acordată celuilalt, despre sexualitate și nici despre capacitatea de a se angaja. Nu prezice nici traiectoria: unele perioade sunt liniștite, altele nu, iar legătura se joacă în altă parte.