Cineva descris ca fiind puțin altfel, care vorbește prin imagini, care păstrează distanța fără a fi rece, care vede un semn acolo unde alții văd o coincidență: descrierea personalității schizotipale începe adesea cu astfel de impresii. Tulburarea care poartă acest nume asociază un disconfort de durată în relațiile apropiate, gânduri sau percepții neobișnuite și o alură excentrică. Ea nu anunță o schizofrenie și nu se reduce la un gust afișat pentru straniu.
Ce este personalitatea schizotipală
O tulburare de personalitate descrie un mod durabil de a percepe, de a gândi și de a intra în relație, instalat din adolescență sau de la începutul vârstei adulte, prezent în majoritatea contextelor și suficient de costisitor încât să producă suferință. Nu este nici o stare trecătoare, nici o reacție la un eveniment.
Tabloul schizotipal se sprijină pe trei axe: disconfortul relațional, distorsiunile cognitive și perceptive și excentricitatea stilului sau a discursului. Niciuna nu este suficientă singură, iar diagnosticul nu se pune nici pe o impresie exterioară de bizarerie, nici într-o singură consultație. El presupune trăsături observate în timp, un răsunet real și alte explicații excluse: o substanță, o altă tulburare sau mediul cultural al persoanei.
Clasificările, la rândul lor, diferă. DSM-5 așază acest tablou printre tulburările de personalitate, recunoscând totodată apropierea lui de spectrul schizofreniei; ICD îl încadrează de partea acestui spectru. Ambele descriu aceleași persoane fără a cădea de acord asupra rubricii.
Trăsăturile adunate sub acest nume
Nimeni nu prezintă ansamblul acestor trăsături, iar intensitatea lor variază puternic.
- Idei de referință: impresia că evenimente neutre vă privesc, o conversație care se întrerupe la sosirea dumneavoastră. Se deosebesc de o idee delirantă prin posibilitatea de a lua în calcul, la rece, o altă explicație.
- Credințe neobișnuite sau gândire magică: superstiție marcată, sentimentul unui al șaselea simț sau al unor premoniții. Această trăsătură contează doar dacă iese din tiparul mediului cultural al persoanei însăși.
- Experiențe perceptive neobișnuite: senzații corporale ciudate, impresia unei prezențe, iluzii trecătoare, dar fără halucinații propriu-zise.
- Discurs și gândire aparte: vagi, digresive, foarte metaforice, fără a fi incoerente, și adesea citite greșit drept evitare.
- Neîncredere de durată, exprimare emoțională redusă sau nepotrivită și excentricitate vizibilă în înfățișare sau în obiceiuri.
- Puține relații apropiate, cu o anxietate socială care nu scade odată cu familiaritatea și care ține mai mult de neîncredere decât de teama de a fi judecat prost.
Dorința de legătură, în schimb, nu este prezisă de diagnostic: unele persoane trăiesc bine la distanță, multe își doresc relații apropiate și le găsesc epuizante de construit.
Confuzia centrală: nu este o schizofrenie
Răspunsul este clar: personalitatea schizotipală descrie trăsături de durată fără episod psihotic propriu-zis. Contactul cu realitatea rămâne în ansamblu păstrat, experiențele sunt ciudate, dar persoana își păstrează cel mai adesea posibilitatea de a lua distanță față de ele.
Ceea ce este stabilit este o înrudire familială: aceste trăsături sunt mai frecvente la rudele persoanelor cu schizofrenie, de unde ideea unui spectru comun. Ceea ce nu este stabilit este ideea unei evoluții anunțate. O minoritate evoluează către o tulburare psihotică caracterizată, majoritatea nu, și niciun prognostic individual nu se citește doar din diagnostic.
Regula utilă este simplă: dacă apar și se instalează voci, convingeri de neclintit sau confuzie, aceasta merită un aviz medical, pentru că nu face parte din tabloul obișnuit.
Vecinătățile care duc la erori
Personalitatea schizoidă împarte retragerea, dar fără distorsiunile cognitive și perceptive și, cel mai adesea, fără regretul relațiilor absente: persoana schizotipală ar vrea mai degrabă să se apropie și îi este teamă, cea schizoidă își preferă distanța.
Autismul se suprapune pe dificultatea socială, interesele neobișnuite și un stil de comunicare derutant. Mecanismele diferă: pe de o parte o decodare laborioasă a codurilor implicite și o senzorialitate aparte, pe de altă parte o citire neîncrezătoare a intențiilor. Cele două pot coexista, iar confundarea lor duce la sprijin nepotrivit.
Anxietatea socială clasică cedează cu obișnuința și se bazează pe teama de judecată. Disconfortul schizotipal persistă chiar și cu persoane apropiate și se colorează de suspiciune.
Rămân două idei preconcepute de înlăturat. A fi perceput ca ciudat nu face pe nimeni periculos: nimic nu susține această scurtătură, care izolează și întârzie cererile de ajutor. Iar gândirea magică nu are nimic de-a face cu o lipsă de inteligență: a judeca credințe venite dintr-un mediu pe care clinicianul nu îl împărtășește este o sursă cunoscută de supradiagnostic.
Ce poate viza sprijinul
Nu există un tratament al personalității în sine: ceea ce se însoțește sunt punctele care fac să sufere, izolarea, anxietatea în prezența celorlalți, stima de sine, dificultatea de a păstra un loc de muncă.
Psihoterapia vine pe primul loc, adesea pe concret: a pune la încercare interpretările neîncrezătoare, a pregăti situațiile sociale, a regăsi legături fără a le îndura. Regularitatea contează la fel de mult ca metoda, pentru că încrederea are nevoie de timp.
Tulburările asociate sunt frecvente, mai ales depresive și anxioase, ele se tratează și tot ele aduc cel mai adesea persoana la consultație. La capitolul medicamente, nicio moleculă nu este indicată în mod specific aici; uneori se propun tratamente în doză mică pentru anumite simptome, cu un nivel de dovezi limitat și discutat, deci de decis împreună cu un medic. Acest domeniu rămâne mai puțin studiat decât altele.
... și viața amoroasă
Ceea ce pune o relație la încercare ține rareori de presupusa ciudățenie. Sunt mai ales golurile. Un mesaj fără răspuns, o tăcere, un plan anulat: aceste goluri se umplu repede cu interpretări îngrijorătoare, iar ceea ce ajută cel mai mult este și cel mai simplu, a spune lucrurile limpede în loc de aluzii.
A asculta o idee neobișnuită fără a o ridiculiza, dar fără a o trata imediat drept simptom, schimbă multe: un partener nu are nici de ce să facă pe clinicianul, nici de ce să valideze ceea ce nu crede. Serile prea aglomerate, în schimb, câștigă dacă sunt negociate din timp: a conveni asupra unui mod de a pleca mai devreme dezamorsează mult.
Cât despre momentul în care să vorbiți despre asta, nu există regulă. Multe persoane preferă să pornească de la concret, ceea ce face primele întâlniri inconfortabile sau timpul de care au nevoie ca să se destindă, în loc să pună o etichetă care va fi citită greșit. A preciza cum ați vrea să vi se pună întrebarea face adesea mai mult decât explicația însăși. Iar esențialul nu este prezis de diagnostic: loialitatea, tandrețea, umorul și capacitatea de a duce o relație lungă nu se citesc nicăieri în aceste criterii.