Tulburarea schizoafectivă este probabil diagnosticul psihiatric explicat greșit cel mai des, inclusiv de cei care îl poartă. Ea asociază simptome psihotice și simptome afective marcate, depresive sau maniacale. Nu este nici o schizofrenie atenuată, nici o tulburare bipolară agravată: este o categorie definită de un detaliu de cronologie, iar acel detaliu schimbă totul.
Ce este tulburarea schizoafectivă
Tulburarea schizoafectivă se situează la granița dintre schizofrenie și tulburările afective. Aceeași persoană trăiește, în cursul aceleiași boli, simptome psihotice (halucinații, cel mai adesea auditive, idei delirante, vorbire dezorganizată) și episoade afective clare: depresie majoră, manie sau hipomanie.
Sunt descrise două forme, în funcție de natura episoadelor afective.
- Tipul bipolar, atunci când episoadele maniacale fac parte din tablou, cu sau fără episoade depresive.
- Tipul depresiv, atunci când apar doar episoade depresive majore.
Debutul se situează în general la adultul tânăr. Ca în cazul tulburărilor psihotice în ansamblu, intensitatea simptomelor, evoluția lor și tipul de sprijin care ajută variază enorm de la o persoană la alta.
Criteriul care decide cu adevărat
Distincția încape într-o frază: trebuie să fi existat simptome psihotice clare în timp ce dispoziția revenise la nivelul ei obișnuit. În criteriile de referință folosite în America de Nord, această perioadă este cifrată: cel puțin două săptămâni de idei delirante sau de halucinații fără episod afectiv marcat, într-un moment oarecare din istoria bolii. Invers, simptomele afective trebuie să ocupe cea mai mare parte a duratei totale a tulburării.
Această dublă condiție explică cele trei diferențieri cele mai frecvente.
- Tulburarea bipolară sau depresia cu simptome psihotice: psihoza călătorește împreună cu episodul. Când dispoziția își revine, halucinațiile și convingerile delirante pleacă odată cu ea. Exact asta nu se întâmplă în tulburarea schizoafectivă.
- Schizofrenia: simptomele depresive sunt frecvente aici, dar nu constituie episoade afective complete. Dacă episoadele afective sunt scurte raportat la ansamblu, diagnosticul reținut este cel de schizofrenie.
- Psihoza indusă de o substanță sau legată de o boală somatică: trebuie exclusă înainte de orice, ceea ce presupune o examinare medicală și un timp de observație, nu o singură consultație.
Reformulat simplu: tulburarea schizoafectivă nu este o adunare de două diagnostice, este o secvență anume în timp.
Un diagnostic contestat și lent în a se așeza
Trebuie spus pe față: acest diagnostic este unul dintre cele mai puțin fiabile din psihiatrie. Doi clinicieni competenți care examinează aceeași persoană cad de acord asupra lui mai rar decât asupra celorlalte diagnostice în majoritatea lor, iar el se schimbă frecvent de-a lungul anilor. Nu este o lipsă de seriozitate: ține de mecanica lucrurilor, fiindcă se sprijină pe o reconstituire retrospectivă a cronologiei, adesea pe mai mulți ani și cu amintiri aproximative.
De altfel, cele două mari clasificări internaționale nu îl definesc la fel: una insistă pe persistența psihozei în afara episoadelor afective, cealaltă pe prezența simultană a celor două tablouri în interiorul aceluiași episod. Un același parcurs poate primi deci etichete diferite, în funcție de manualul folosit.
O parte dintre cercetători îi contestă chiar existența ca categorie autonomă și propune să privim psihoza și tulburările afective ca pe un continuum, nu ca pe niște cutii separate. Dezbaterea nu este tranșată. Pentru persoana în cauză, consecința practică este simplă: o schimbare de diagnostic nu anulează ceea ce a fost trăit și nici nu spune că tratamentele anterioare ar fi fost inutile.
Ideile primite de-a gata care fac cel mai mult rău
Nu este o doză dublă de boală. Expresia circulă și nu are niciun sens clinic. Persoanele în cauză nu o duc mecanic mai rău decât în una sau în cealaltă tulburare. Datele disponibile plasează mai degrabă evoluția medie între cea a tulburărilor afective și cea a schizofreniei, cu o variabilitate individuală mult mai largă decât această medie.
Nu este o dedublare a personalității. Ca și în cazul schizofreniei, confuzia vine din vocabularul curent. Tulburarea disociativă de identitate este un diagnostic diferit, fără legătură cu acesta.
Nu este un indicator de periculozitate. Persoanele care trăiesc cu o tulburare psihotică sunt mult mai des victime decât autoare ale violențelor. În schimb, riscul suicidar este real și merită luat în serios în loc să fie trecut sub tăcere: este un motiv pentru a vorbi cu un profesionist sau cu un serviciu de urgență, nu pentru a te improviza îngrijitor.
Tratamente, repere și recuperare
Îngrijirea combină în general un tratament antipsihotic, un tratament îndreptat spre dispoziție (stabilizator al dispoziției sau antidepresiv, în funcție de formă și de moment) și un acompaniament psihosocial care privește somnul, munca, locuința și relațiile. Foarte puține molecule au o autorizație formulată specific pentru această tulburare, ceea ce explică de ce schemele sunt adesea ajustate în timp.
Efectele nedorite sunt reale și se discută: creștere în greutate, sedare, efecte sexuale, încetinire. Trecerea lor sub tăcere duce adesea la o oprire bruscă, unul dintre principalii factori de recădere. Somnul și regularitatea ritmurilor nu sunt detalii de igienă a vieții, fac parte din îngrijire, mai ales în tipul bipolar, unde o noapte scurtată poate preceda o basculare.
Multe persoane învață să își recunoască propriile semne prevestitoare, foarte individuale, și să le numească din timp cu cineva apropiat și cu un curant. Recuperarea, aici, nu înseamnă neapărat dispariția definitivă a oricărui simptom, ci capacitatea de a duce o viață care are sens. Niciun prognostic individual nu se citește doar din diagnostic.
... și viața amoroasă
O relație de durată este posibilă, iar multe persoane trăiesc una. Ceea ce o pune la încercare nu este aproape niciodată conținutul spectaculos al episoadelor. Este mai degrabă ritmul: perioade în care energia și elanul se schimbă, faze de retragere pe care un partener le poate lua drept răcire a sentimentelor și o oboseală legată de tratamente care nu are nimic de-a face cu dezinteresul.
Ceea ce ajută ține de puține lucruri. A ști dinainte ce se cere și ce nu se cere: unele persoane vor să li se semnaleze o schimbare a somnului sau a vorbirii, altele trăiesc asta ca pe o supraveghere. A stabili, la rece, pe cine anunți dacă se instalează o perioadă dificilă. A deosebi retragerea de indiferență. Și a nu discuta conținutul unei convingeri delirante așa cum ai discuta o opinie, rămânând totuși prezent și vorbind despre ceea ce se simte.
Diagnosticul, în sine, nu prezice nici fidelitatea, nici tandrețea, nici capacitatea de a-ți ține angajamentele. Cât despre momentul în care să vorbești despre el, nu există nicio regulă: multe persoane preferă să numească mai întâi o nevoie concretă, cum ar fi orarul de somn sau energia disponibilă, și să păstreze povestea completă pentru când s-a instalat încrederea. O reacție stângace din partea celuilalt spune mai ales ceva despre cel care a avut-o.