A mânca nu este deloc un lucru de la sine înțeles pentru toată lumea. ARFID, adică tulburarea de alimentație evitantă sau restrictivă, desemnează o alimentație extrem de îngustă care nu ține nici de greutate, nici de silueta corpului, nici de dorința de a contraria pe cineva. Denumirea este recentă, realitatea pe care o descrie nu este: mulți adulți se recunosc în ea după decenii în care li s-a spus că, până la urmă, se vor plictisi să fie mofturoși.
Ce acoperă diagnosticul
ARFID descrie o evitare sau o restricție alimentară care nu este motivată de preocuparea pentru greutate sau pentru forma corpului și care produce un impact real. Acest impact poate lua mai multe chipuri: o pierdere în greutate sau o creștere care se abate de la curbă la copil, carențe nutriționale, dependența de suplimente sau de nutriție medicală, ori un impact social și psihologic marcat.
Acest ultim punct este adesea neglijat. O persoană cu o greutate perfect obișnuită poate intra în acest tablou dacă mâncatul îi organizează viața în jurul evitării: refuzul invitațiilor, faptul de a nu pleca niciodată în călătorie fără propria mâncare, renunțarea la un loc de muncă unde mesele de echipă sunt obligatorii. ARFID nu se citește pe un cântar.
Diagnosticul nu se pune atunci când restricția se explică prin lipsa hranei disponibile, printr-o practică culturală sau religioasă, ori printr-o boală care o justifică în întregime. Nu se pune nici atunci când tabloul aparține unei anorexii nervoase sau unei bulimii. Este vorba despre o configurație de ansamblu evaluată de un profesionist, nu despre o căsuță de bifat.
Trei mecanisme foarte diferite
Denumirea reunește mecanisme care nu au aproape nimic în comun între ele, iar această distincție schimbă totul în privința sprijinului.
- Dezgustul senzorial. Textura, mirosul, culoarea, temperatura sau aspectul unui aliment declanșează o reacție de respingere imediată, uneori chiar un reflex de vomă. Granulosul, fibrosul, moalele, amestecatul sunt motive frecvente. Marca, gătirea, farfuria exacte pot conta: nu este vorba despre rafinament, ci despre previzibilitatea a ceea ce urmează să se întâmple în gură.
- Lipsa de interes. Nicio foame resimțită, nicio plăcere așteptată, o sațietate care apare după trei îmbucături. Mâncatul devine o corvoadă pe care o uiți, iar mesele se răresc fără nicio intenție de a restricționa.
- Teama de un incident. După un episod de înec, o vărsătură, o durere digestivă sau o reacție alergică, actul de a înghiți devine periculos. Restricția se strânge atunci în jurul texturilor considerate riscante.
Aceste mecanisme se combină adesea la aceeași persoană, iar ponderea lor se poate schimba de-a lungul vieții. A ști care dintre ele domină orientează în întregime munca propusă.
ARFID nu este o anorexie nervoasă
Este confuzia cea mai frecventă și cea cu urmările cele mai grele. Ambele pot produce o restricție severă și o pierdere în greutate, dar conținutul mental este opus. În anorexia nervoasă, corpul este miza: greutatea, silueta, teama de a se îngrășa. În ARFID, corpul nu este deloc în cauză: actul de a mânca este cel blocat. Multe persoane afectate ar vrea sincer să mănânce mai mult și mai variat și își trăiesc alimentația îngustă ca pe o constrângere suportată, nu ca pe un obiectiv.
Consecința practică este importantă. Un sprijin gândit pentru anorexia nervoasă, centrat pe imaginea corporală și pe teama de a lua în greutate, ratează ținta și poate descuraja pe termen lung. Această confuzie explică și o parte din întârzierea depistării la bărbați și la adulți, două populații la care tulburările de alimentație sunt puțin căutate.
Moft, educație și mitul că trece cu vârsta
Două idei primite de-a gata merită demontate franc.
Nu este o mofturoșenie la masă. O preferință se negociază, un dezgust de acest tip nu se negociază: el declanșează un răspuns corporal la care voința nu ajunge. A forța, a te tocmi, a ascunde un ingredient într-un fel de mâncare sau a-l face pe celălalt să guste pe furiș nu lărgește varietatea. Aceste strategii agravează evitarea și strică încrederea, inclusiv încrederea în mesele înseși.
Nu este un defect de educație. Dificultățile alimentare sunt frecvente la persoanele autiste și apar deseori și împreună cu un ADHD, o tulburare anxioasă sau o hipersensibilitate senzorială. Selectivitatea alimentară din prima copilărie, în schimb, se atenuează de cele mai multe ori cu timpul; ARFID, nu. De altfel, granița exactă dintre una și cealaltă rămâne discutată: unii cercetători o văd ca pe un continuum, alții ca pe două tablouri distincte.
Sănătate și sprijin
O alimentație foarte îngustă poate fi suficientă din punct de vedere nutrițional sau, dimpotrivă, poate lăsa goluri durabile. Carențe severe au fost descrise în cazurile cele mai restrânse, inclusiv tablouri devenite rare în alte părți. Asta nu se ghicește cu ochiul liber: numai o evaluare, cu un medic și, dacă se poate, cu un dietetician, permite să se știe unde se află lucrurile. Orice restricție importantă justifică un aviz medical, iar nimic din ceea ce ține de teama de înec nu trebuie improvizat acasă.
În privința tratamentului, există o abordare cognitiv-comportamentală adaptată la ARFID, la fel ca abordările familiale pentru copii și un sprijin senzorial cu un terapeut ocupațional sau cu un logoped, în funcție de caz. Ansamblul rămâne mai recent și mai puțin solid documentat decât pentru alte tulburări de alimentație. Obiectivul realist este rareori acela de a mânca de toate: este acela de a lărgi baza sigură, de a asigura aportul și de a face mesele împărtășite suportabile.
... și viața amoroasă
Masa este ritualul social implicit al întâlnirii amoroase, ceea ce așază ARFID chiar în drum. Dificultatea nu este aproape niciodată farfuria în sine: este privirea care o însoțește, întrebările puse cu voce tare, remarca amuzată a unui ospătar, impresia permanentă că trebuie să te justifici.
Ceea ce ajută din partea unui partener ține de foarte puțin. Verificarea meniului înainte de a alege un local, ca să se știe că există un fel de mâncare sigur. Să nu comenteze farfuria celuilalt nici în public, nici în privat. Să accepte că partenerul mănâncă înainte de a ieși, că se întoarce mereu la același restaurant sau că își comandă trei aperitive. Și să renunțe la micul test afectuos de a-l pune să guste fără să îl prevină: acest gest este trăit ca o trădare, nu ca o atenție.
De altfel, eticheta nu prezice aproape nimic despre relație. Nu spune dacă persoana gătește, dacă îi place să primească oaspeți și nici dacă lista ei de alimente se va lărgi. Pentru a vorbi despre asta, o frază înainte de prima masă împărtășită este adesea de ajuns: mănânc o gamă îngustă de alimente, nu are legătură cu greutatea mea și nu se rezolvă punându-mă să gust. Spus dinainte, subiectul devine o informație practică în loc de un moment stânjenitor în mijlocul cinei.