I se spune acumulare compulsivă, sindromul acumulatorului sau, mai simplu, «ține tot». Și totuși, tulburarea de tezaurizare nu este nici gust pentru dezordine, nici lipsă de voință: este o dificultate persistentă de a se despărți de obiecte, indiferent de valoarea lor, până acolo încât camerele locuinței ajung să nu mai poată servi la ceea ce au fost făcute. DSM-5 o așază printre tulburările obsesiv-compulsive și înrudite, iar această încadrare spune deja esențialul: nu păstratul face să suferi, ci ideea de a arunca.
Ce cuprinde diagnosticul
Diagnosticul nu se pune după o fotografie a interiorului. Cere o dificultate de durată de a se descotorosi de bunuri, indiferent de valoarea lor de piață, și o suferință reală legată de faptul de a te despărți de ele. Cere apoi ca acumularea să încarce spațiile de locuit până la a le compromite folosirea: să gătești în bucătărie, să dormi în pat, să te așezi la masă. Când o cameră este eliberată, asta se întâmplă adesea datorită intervenției apropiaților sau a unor servicii, nu pentru că dificultatea ar fi dispărut.
Este nevoie, în fine, de un răsunet semnificativ și de excluderea altor cauze: anumite afecțiuni neurologice sau alte tulburări mintale dau un tablou apropiat.
Două precizări contează. Prima este achiziția excesivă: cumpărături repetate, obiecte gratuite strânse de pe drum. Însoțește adesea tulburarea de tezaurizare, dar nu întotdeauna: unele persoane nu cumpără aproape nimic și tot nu reușesc să lase nimic să plece. A doua este gradul de conștientizare a tulburării, care merge de la foarte bun la aproape absent și care explică o bună parte dintre conflictele de familie: cei din jur văd o problemă, persoana vede uneori o rezervă utilă.
Ce se petrece în momentul trierii
Un obiect poartă adesea mai multe valori deodată, iar suprapunerea lor este cea care blochează. O valoare sentimentală, când obiectul ține loc de suport al unei amintiri sau al unei legături. O valoare de folosință anticipată, celebrul «poate mai e bun la ceva», care nu e absurd în sine, dar ajunge să se aplice la aproape orice. O valoare morală, când a arunca înseamnă a risipi, deci a face rău.
Se adaugă dificultăți mai discrete: a categorisi, a ierarhiza, a decide repede, a-ți aminti ce ai. Multe persoane țin lucrurile la vedere pentru că a le pune deoparte înseamnă a le uita. Fiecare obiect devine atunci o decizie de sine stătătoare, iar trierea unui teanc de corespondență poate cere o zi întreagă.
Rezultatul e previzibil: se amână, teancul crește, rușinea se instalează. Contrar a ceea ce se închipuie din afară, cele mai multe persoane își trăiesc foarte greu propria locuință.
Cele mai frecvente confuzii
Dezordinea obișnuită se strânge de îndată ce te apuci de ea. Este diferența cea mai utilă de reținut: aici dorința de a face ordine poate fi sinceră și puternică, iar obiectele rămân oricum, pentru că despărțirea de ele declanșează o suferință care oprește totul.
O colecție nu este o tezaurizare. O colecție este delimitată, organizată, adesea expusă cu mândrie și aduce plăcere. Devine problematică doar dacă invadează folosirea camerelor și dacă despărțirea de ea devine imposibilă.
Sindromul Diogene este altceva. Asociază o neglijare de sine și a mediului propriu, adesea condiții insalubre și un refuz al ajutorului, la persoane vârstnice. Multe persoane care tezaurizează, dimpotrivă, țin la igiena lor și suferă că nu-și mai pot întreține locuința. Confundarea celor două adaugă o stigmatizare inutilă.
Emisiunile dedicate cazurilor celor mai spectaculoase falsifică reprezentarea generală: formele discrete, invizibile pentru vecini, sunt mult mai frecvente.
Ce se știe despre evoluție
Primele semne apar adesea devreme, în adolescență sau la adultul tânăr, într-o formă pe care nimeni nu o remarcă. Severitatea tinde apoi să crească odată cu deceniile: tablourile severe se întâlnesc mai ales la persoanele vârstnice. Diagnosticul, în schimb, vine târziu: rușinea și conștientizarea variabilă a tulburării contribuie la asta.
Dificultățile asociate sunt frecvente: episoade depresive, anxietate, dificultăți de atenție și de organizare apropiate de cele din ADHD. Un doliu, o despărțire, o mutare pot accelera acumularea. Se găsesc adesea antecedente familiale, fără să se poată desluși cât ține de transmitere și cât de mediu.
Ce rămâne în dezbatere merită spus: locul exact al tulburării de tezaurizare în clasificări, greutatea relativă a factorilor și eficacitatea comparată a abordărilor. Niciun prognostic individual nu se citește doar pe etichetă.
Ce ajută și ce strică
Există terapii concepute special pentru tulburarea de tezaurizare, iar ele diferă de o terapie a TOC clasic. Lucrează asupra luării deciziilor, asupra convingerilor legate de obiecte, asupra expunerii treptate la a te despărți și la a nu achiziționa, asupra organizării concrete. Și grupurile conduse de persoane cu experiență similară și-au arătat utilitatea. Progresele se măsoară în luni, iar o ameliorare parțială schimbă deja mult viața.
Ce strică este cunoscut: golirea impusă de altcineva, oricât de bine intenționată. Provoacă o suferință majoră, este adesea urmată de o reacumulare rapidă și rupe încrederea pentru multă vreme.
Rămâne siguranța, care nu se rezolvă cu trucuri de organizare. O aglomerare importantă poate îngreuna evacuarea, hrăni un incendiu, provoca căderi sau suprasolicita un planșeu. Când aceste riscuri sunt în joc, sau când un copil ori o persoană dependentă locuiește acolo, evaluarea revine profesioniștilor competenți, pompierilor, serviciilor de igienă și de sănătate, și nu celor din jur.
... și viața amoroasă
Punctul de cotitură al unei relații este aproape întotdeauna același: momentul de a invita pe cineva acasă. Refuzul fără explicație, iar și iar, ajunge să semene cu dezinteresul, când de fapt e vorba de rușine. A o spune dinainte, într-o frază simplă, dezamorsează esențialul. A alege împreună terenul primelor întâlniri scoate restul presiunii.
Eticheta nu prezice nici severitatea, nici curățenia unei locuințe, nici capacitatea de a iubi, nici deznodământul.
Din partea partenerului, o regulă are întâietate față de celelalte: nu arunca niciodată în locul celuilalt, nici cel mai mărunt lucru, nici cel mai evident. Ce ajută este mai modest: să fii prezent în sesiuni scurte de triere, să nu comentezi fiecare obiect, să lași decizia finală persoanei și să privești ce a ieșit, nu ce a rămas.
Dacă se pune problema mutatului împreună, se vorbește devreme: spații comune și spații personale, plus bugetul cumpărăturilor atunci când achiziția excesivă face parte din tablou. Să-ți pui propriile limite este legitim. Un partener poate însoți un drum terapeutic, nu îl poate înlocui.