Aproape toată lumea are un detaliu fizic care nu îi place. Dismorfofobia începe acolo unde acel detaliu încetează să fie o enervare și devine un gând care revine, înghite ore și organizează ziua. DSM-5 o așază între tulburarea obsesiv-compulsivă și tulburările înrudite, sub numele de tulburare dismorfică corporală. Nici cochetărie, nici o lipsă de încredere pe care un compliment ar corecta-o.
Ce cuprinde dismorfofobia
Tulburarea se definește printr-o preocupare copleșitoare pentru unul sau mai multe defecte ale înfățișării pe care ceilalți nu le văd sau le consideră minime. Nu existența defectului pune diagnosticul, ci distanța dintre ceea ce percepe persoana și ceea ce observă cineva din afară. O asimetrie infimă, o textură a pielii, o linie a părului ajung să ocupe un spațiu imens.
La aceasta se adaugă comportamente repetate menite să o calmeze, și un impact real: ore înghițite, ieșiri anulate, o muncă ce se deteriorează. Fără acest disconfort vorbim despre un complex, nu despre o tulburare.
Zonele invocate privesc mai ales fața și pielea: nasul, tenul, cicatricile, părul. Dar orice parte a corpului poate deveni ținta, iar focarul se mută uneori de-a lungul anilor.
Debutul se situează de obicei în adolescență, când înfățișarea capătă o importanță socială nouă: tulburarea trece atunci drept o etapă. Îi afectează pe bărbați și pe femei în proporții apropiate, contrar ideii care ar face din ea o chestiune feminină.
Gesturile care întrețin preocuparea
Ele, mai mult decât gândul, țin tulburarea pe loc.
- A verifica: oglinda, vitrina, camera frontală. Invers, unele persoane fug de orice reflexie: cele două extreme răspund aceleiași angoase.
- A compara: a trece în revistă chipurile din jur. Acest act este adesea mental, deci invizibil din afară.
- A camufla: machiaj, coafură, haine, un unghi al capului ținut o conversație întreagă.
- A cere să fii liniștit: a pune aceeași întrebare cuiva apropiat, iar și iar.
- A acționa asupra zonei: a scobi pielea, a măsura, a fotografia, a retușa propriile imagini.
Fiecare ușurează o clipă și apoi întărește preocuparea: creierul învață că angoasa scade doar prin verificare, iar întrebarea revine mai repede. Este mecanica tulburării obsesiv-compulsive, iar de aceea îngrijirea vizează gesturile la fel de mult ca gândurile.
Nici vanitate, nici o tulburare de alimentație
Confuzia cea mai frecventă, și cea mai dureroasă, este să vezi în ea vanitate. Este aproape invers: resortul este rușinea, iar comportamentul tipic nu este să te expui, ci să te sustragi, să refuzi pozele, să alegi locul cel mai puțin luminat. Cererile de reasigurare trec drept vânătoare de complimente, deși sunt un simptom, ceea ce adaugă izolare la suferință.
A doua distincție, clinică: dacă preocuparea privește exclusiv greutatea sau masa de grăsime și sunt întrunite criteriile unei tulburări de alimentație, acela este diagnosticul care se aplică. Cele două pot totuși coexista.
O formă centrată pe musculatură, descrisă mai ales la bărbați, constă în convingerea de a nu fi îndeajuns de musculos în ciuda unei mase importante: trece cu ușurință drept disciplină sportivă și este însoțită uneori de substanțe ale căror riscuri sunt reale.
În fine, evitarea socială poate sugera o anxietate socială, cu deosebirea că aici teama vizează o zonă precisă a corpului, nu judecata socială în general.
Ce vede persoana și ce se știe despre asta
Un lucru îi surprinde pe cei din jur: gradul de conștientizare a tulburării variază mult. Unele persoane știu că percepția lor este distorsionată, fără ca asta să liniștească ceva. Altele sunt convinse că defectul chiar există și că ceilalți mint din bunăvoință. DSM-5 prevede această gradare, până la o convingere de tip delirant, fără ca diagnosticul să se mute în altă parte.
De aici și inutilitatea de a vrea să dovedești ceva cu o oglindă sau cu o părere din exterior: nu este un dezacord de opinii despre un chip.
Unele studii au observat o tendință de a procesa chipul pe detalii, mai degrabă decât în ansamblu, ceea ce ar face ca o imperfecțiune minusculă să devină anormal de vizibilă. Fenomenul este documentat, interpretarea lui este discutată: nimeni nu știe dacă precedă tulburarea sau decurge din ea.
Suferința poate fi profundă, cu gânduri suicidare destul de frecvente pentru ca asta să nu fie tratată niciodată ca o problemă de estetică. În caz de gânduri negre, interlocutorul este un profesionist din sănătate sau un serviciu de urgență, nu un articol.
Ce ajută și capcana retușului
Abordarea cel mai bine susținută este o terapie cognitiv-comportamentală adaptată acestei tulburări, clădită pe expunere cu prevenirea răspunsului: reducerea treptată a verificărilor, a camuflării și a cererilor de reasigurare, în loc de a discuta despre defect. Raportul cu oglinda este relucrat acolo.
La capitolul medicație, clasa studiată pentru această indicație este cea a inhibitorilor selectivi ai recaptării serotoninei. Decizia, doza și durata țin de un medic: efectul are nevoie de timp ca să se instaleze.
Rămâne întrebarea cea mai delicată. Multe persoane afectate ajung mai întâi la dermatologie sau la chirurgie estetică. Or datele converg: satisfacția după o intervenție este rareori durabilă, preocuparea revine sau se mută, iar regretul este frecvent. Nu este o judecată asupra medicinei estetice, este un dat propriu acestei tulburări, iar unii practicieni încearcă astăzi să o depisteze înainte de a opera.
Intensitatea poate varia în timp, iar multe vieți se redeschid. Nimeni nu poate promite un calendar.
... și viața amoroasă
Prima capcană a cuplului are un nume: reasigurarea. Partenerul răspunde sincer, ușurarea ține cinci minute, întrebarea revine, iar cuplul se instalează într-un ritual epuizant. Nu este vina nimănui, așa funcționează tulburarea.
Ce ajută ține de puține lucruri. Să rămâneți cald fără să deveniți o oglindă: se poate afirma dorința fără a expertiza zona în cauză. Să conveniți la rece asupra unui răspuns simplu și constant pentru momentul în care întrebarea va reveni. Să deosebiți evitarea de respingere: a refuza o poză sau a stinge lumina nu spune nimic despre iubirea purtată. Să nu confundați sprijinul cu tratamentul, un partener neputând conduce terapia celuilalt.
Câteva momente cer tact fără să devină o chestiune de stat: pozele, oglinzile, lumina, dezbrăcatul. Numite o dată, nu mai trebuie renegociate.
Cât despre momentul în care se vorbește despre asta, nu există regulă. A spune că un detaliu al propriei înfățișări ocupă mult loc în cap și că în anumite zile ieșitul costă scump așază cadrul fără a preda toată povestea. Eticheta nu prezice nimic din ce contează: nici tandrețea, nici umorul, nici loialitatea, nici capacitatea de a iubi îndelung.