Puține diagnostice au fost deformate atât de mult de ficțiune. Tulburarea disociativă de identitate (TDI) se caracterizează prin două sau mai multe stări de identitate distincte, însoțite de amnezii care privesc evenimente obișnuite, nu simple momente de neatenție. Este strâns legată de o traumă timpurie și repetată. Nu este schizofrenie, nu este un artificiu de thriller și, în viața reală, se observă mult mai puțin decât în filme.
Ce cuprinde diagnosticul
TDI face parte din familia tulburărilor disociative, care descriu o ruptură în ceea ce de obicei ține laolaltă: conștiința, memoria, identitatea, percepția de sine. Disocierea în sine nu are nimic ieșit din comun. Să conduci pe un traseu cunoscut fără să păstrezi amintirea drumului, să te simți ireal după un șoc: sunt experiențe obișnuite și trecătoare.
Tulburarea începe acolo unde această ruptură devine durabilă, involuntară și organizează funcționarea persoanei. Sunt cerute două elemente împreună: stări de identitate distincte, cu moduri diferite de a se percepe, de a-și aminti și de a reacționa, și discontinuități ale memoriei care depășesc uitarea banală. La acestea se adaugă o suferință sau un impact asupra vieții de zi cu zi, precum și faptul că tabloul nu se explică nici printr-o practică culturală sau religioasă acceptată, nici printr-o substanță, nici printr-o altă afecțiune medicală.
Stările de identitate, fără decorul de ficțiune
Imaginea populară arată o schimbare spectaculoasă, o voce care se transformă, un nume anunțat. Rareori se vede așa ceva. La multe persoane, tranzițiile sunt discrete, sesizabile mai ales din interior, iar un observator remarcă cel mult o schimbare de ton, o postură, o tăcere.
Stările de identitate nu sunt persoane separate care trăiesc în același corp. Ele sunt descrise mai degrabă ca părți ale aceleiași persoane, rămase separate fiindcă nu au putut să se integreze. Pot să difere prin vârsta resimțită, prin preferințe, prin raportul cu pericolul. Unele știu de existența celorlalte, altele nu, iar gradul de comunicare interioară variază enorm.
O parte dintre persoanele în cauză aud și voci, trăite ca interioare. Acesta este unul dintre motivele confuziei cu tulburările psihotice și o sursă frecventă de eroare de diagnostic.
Amneziile, semnul cel mai puțin vizibil și cel mai apăsător
Ele sunt cele care cântăresc cel mai greu în viața de zi cu zi și nu au nicio legătură cu uitatul cheilor. Este vorba de goluri care privesc fapte obișnuite: o conversație întreagă, o zi, uneori o perioadă din viață. Apar obiecte fără nicio amintire a cumpărării lor, au fost trimise mesaje fără nicio amintire a scrierii lor.
Efortul de a masca aceste goluri costă o energie considerabilă. Multe persoane învață foarte devreme să ghicească contextul, să îl facă pe celălalt să vorbească pentru a reconstitui ce s-a spus. Acest camuflaj explică în parte de ce diagnosticul vine adesea târziu, după alte câteva diagnostice puse pe parcurs.
Confuzia cu schizofrenia și ceea ce este cu adevărat în dezbatere
TDI nu este schizofrenie. Sunt două tulburări distincte, din două categorii diferite. Schizofrenia este o tulburare psihotică: modifică pe perioade raportul cu realitatea, cu halucinații și idei delirante. TDI afectează identitatea și memoria, iar raportul cu realitatea rămâne în general păstrat. Confuzia vine din limbajul curent, unde termenul schizofrenic este folosit greșit pentru a spune dublu.
Un aspect merită spus: TDI face obiectul unei dezbateri științifice reale. Modelul dominant este cel traumatic și vede disocierea ca pe o adaptare la experiențe timpurii, repetate și fără scăpare. Un model concurent, numit sociocognitiv, insistă asupra rolului așteptărilor, al reprezentărilor culturale și al sugestiei, inclusiv în terapie. Această dezbatere privește mecanismele, nu faptul că persoanele care se prezintă la consultație suferă cu adevărat. Se pot susține ambele: să recunoști suferința fără a fixa o explicație unică.
Rămâne prejudecata periculozității, întreținută de filme. Ea nu are un temei solid: ca în majoritatea tulburărilor psihice, persoanele în cauză sunt mai des expuse violenței decât autoare ale violenței.
Diagnostic și tratament
Diagnosticul se pune la capătul unei evaluări clinice aprofundate, realizate de un profesionist format, adesea pe parcursul mai multor interviuri. Nu există un test unic și trebuie excluse alte explicații: efectele unei substanțe, epilepsia, tulburarea de personalitate borderline, stresul posttraumatic complex, tulburările psihotice. Suprapunerile sunt numeroase, iar comorbiditățile frecvente.
Tratamentul de referință este psihoterapeutic, în general structurat pe etape: mai întâi stabilizarea, siguranța și reglarea emoțională; abia apoi, dacă acest lucru devine posibil, o muncă asupra memoriilor traumatice, apoi integrarea în sens larg. Trecerea prea rapidă la conținutul traumatic este recunoscută ca riscantă. Niciun medicament nu tratează TDI în sine; unele vizează o depresie, o anxietate sau tulburări de somn asociate, iar această decizie aparține persoanei și medicului ei.
Cuvântul integrare nu înseamnă același lucru pentru toată lumea. Pentru unii, obiectivul este o fuziune a stărilor; pentru alții, o cooperare interioară suficientă pentru a duce o viață coerentă. Niciun prognostic individual nu se citește doar din diagnostic.
... și viața amoroasă
Multe persoane cu TDI sunt în cuplu de ani de zile. Ceea ce pune la încercare o relație nu este aproape niciodată latura spectaculoasă imaginată la început. Sunt discontinuitățile: o conversație importantă din care nu mai rămâne nimic, o decizie luată și negăsită, o întâlnire ratată fără nicio rea-voință.
Ceea ce ajută este foarte concret. Repere scrise, accesibile amândurora, calendar comun, notițe, liste, pentru ca viața împreună să nu depindă de starea memoriei în ziua respectivă. Rutine stabile. Dreptul, de ambele părți, de a spune că e nevoie de o pauză. Și tratarea unei uitări ca pe un simptom, nu ca pe o lipsă de iubire sau o minciună.
Intimitatea cere propria ei prudență, fiindcă anumite atingeri, mirosuri sau situații pot declanșa o disociere fără avertisment. Stabilirea unui semnal pentru oprire, înaintarea încet, verificarea consimțământului în prezent și nu o dată pentru totdeauna: asta evită multe neînțelegeri.
Partenerul nu trebuie să devină terapeut și nici nu poate fi. Ceea ce i se cere este mai simplu și mai greu: să fie de încredere, să nu pretindă spectacol sau dovezi și să lase îngrijirea în seama profesioniștilor. Cât despre momentul în care se vorbește despre asta, nu există nicio regulă. Multe persoane numesc mai întâi o nevoie practică, cum ar fi golurile de memorie, și păstrează povestea completă pentru momentul în care încrederea s-a instalat.